În urma unor
discuții pe un alt blog despre cărți și literatură mi-a venit ideea scrierii
unui articol legat de experiențele mele, plăcute și neplăcute, cu
bibliotecarii.
Cum a ieși un
articol destul de lung, am decis să îl împart în 7 episoade pe care le voi
posta câte unul în fiecare săptămână la rubrica Articolul de marți. Fiecare
episod corespunde unui tip de bibliotecar pe care l-am întâlnit în cei
unsprezece ani de când frecventez aceste instituții.
1. Bibliotecara
bătrână, arțăgoasă și plictisită a fost primul tip de bibliotecară întâlnit în viața mea.
Prin clasa a 4-a, după ce am epuizat toate cărțile de pe acasă, toate
cărțile pe care le-aș fi putut înțelege, bineînțeles – mai avea mama niște
cărți pe acolo pe rafturi pe care nu mi le recomanda niciodată; vreo doi ani
mai târziu le-am citit fără să o mai întreb și am aflat și de ce nu le aducea
niciodată în discuție – am decis să abordez clădirea mare (mare mi se părea
atunci) și gri, vecină cu trezoreria și vis-a-vis de sediul poliției.
Mi-am
luat frumușel inima în dinți și am intrat pe ușile scârțâitoare din sediul
Bibliotecii Județene Bistrița (da, de acolo sunt, dacă nu ați aflat până acum).
Am urcat până la primul și singurul etaj de altfel. În timp ce eu pășeam
treaptă cu treaptă, curajul meu scădea treaptă cu treaptă. Ajuns în cele din
urmă în fața ușii, am inspirat adânc și am căutat să îmi adun curajul, care era
săracul prăbușit pe undeva pe la parter. În cele din urmă am bătut la ușă și am
așteptat un răspuns pe care ori nu l-am auzit eu, ori nu a venit. Am apăsat
clanța și am pătruns în încăperea ticsită de mobilier cu rafturi și cu cărți.
Tot entuziasmul nu a ținut mai mult de treizeci de secunde, până a întors
bibliotecara ochii spre mine aruncându-mi o privire fioroasă gen: „Cum
îndrăznești să mă deranjezi!” și atunci m-am blocat, nu știam ce să zic, nu
știam ce caut acolo, nu știam ce să fac.
În cele din urmă, probabil din dorința de a scăpa de mine și de a se
întoarce rapid la ceea ce avea ea mai important de făcut m-a întrebat dacă am
venit să mă înscriu. Dialogul nu mi-l amintesc exact, însă știu că replicile
mele erau pe jumătate șoptite ceea ce nu a dus decât la replici scurte și
tăioase și la un ton mai ridicat în conversația cu mine (eram timid, de-a
dreptul înfricoșat as putea spune, nu surd, dar pare-se ca tanti nu și-a dat
seama).
Ce îmi mai amintesc e că după toată această tortură cu înscrierea am trecut
la partea în care am cerut cartea pe care doream să o împrumut. Și acolo am
îndrăznit lucruri nemaîndrăznite până atunci; în loc să cer și eu ca toți copii
cărți de 10 pagini cu multe imagini și puțin text, eu am năzuit la ceva de-a
dreptul șocant. Nici prin gând nu vă trece care a fost prima mea carte
împrumutată de la bibliotecă. Până atunci citisem deja Robinson Crusoe și Cinci
săptămâni în balon precum și Copiii căpitanului Grant, așa că voiam tot ceva cu
aventuri, dar într-un alt context istorico-social.
Cred că v-am ținut destul pe jar, așa că vă spun care era titlul: Cei trei muschetari. Asta am cerut și
după alte priviri neîncrezătoare, s-a mișcat cumva tanti de la birou, a intrat
în încăperea din spate și mi-a adus varianta cea mai mare, grea și voluminoasă
posibilă, cu niște coperte gri și un miros de vechi și praf. Mi-a pus cartea în
față și m-a întrebat: Crezi că poți citi așa o carte în cele două săptămâni
care le ai la dispoziție? Iar eu cu jumătate de gură am scos un da. Iar ca tot
acest chin să fie complet, înainte să plec mi-a cerut ca data viitoare să îi povestesc ce am înțeles eu din roman.
După întâmplarea cu pricina, dus am fost și nu m-am mai uitat în urmă. Și ca
să vezi, minune mare, am citit Cei trei
muschetari în zece zile, nici nu am avut nevoie de paisprezece. Când am
returnat triumfător volumul la bibliotecă am relatat tot ce ținusem minte din
carte ca să demonstrez că am avut dreptate să cer un asemenea cărțoi.
Voi aveți amintiri neplăcute cu bibliotecara bătrână, arțăgoasă și
plictisită?
Eu, precum ştii, mai ales în copilărie, adolescenţă şi tinereţe am avut o relaţie excelentă cu bibliotecarele de la noi din oraş. La fel ca şi tine am citit extrem de multe cărţi şi extrem de grele pentru vârsta mea. Oricum să citesc a fost cea mai mare plăcere a copilăriei şi a rămas o constantă în toată viaţa mea. În schimb bătrâna acră şi fioroasă mi-a fost colegă. Acum este în pensie. Relaţia noastră n-a fost prea strălucită, totuşi am reuşit să coexistăm vreme îndelungată. Când mi s-a oferit posibilitatea să trec în alt serviciu n-am mai stat pe gânduri. Dupa ani de zile am ajuns să o înlocuiesc la Filiala 3. Cred că era temută şi copiii nu prea intrau în bibliotecă. Am muncit mult pentru a-i convinge că merită. Acum am în fiecare pauză o mulţime de copii care îmi dau raportul despre ce au învăţat, ce note au luat şi mă întreabă de cărţi. Revenind la postul tău - sper că aceste relicve să dispară. Sunt bibliotecare în vârstă care sunt adevărate bunici pentru copii. O altă colegă de-a mea aşa a fost. Era bibliotecară la secţia de copiii şi mereu era înconjurată de ei. Se simţeau iubiţi şi înţeleşi şi veneau mereu în drum spre casă la o poveste.
RăspundețiȘtergereDupă cum ai observat ăsta e doar primul episod, normal că am avut parte și de bibliotecare amabile și drăguțe, dar le voi prezenta mai pe larg în săptămânile ce urmează.
RăspundețiȘtergereMersi de vizită și comentariu!
Pare interesant stilul asta de..articol
RăspundețiȘtergereMă străduiesc permanent să vin cu texte noi dar legate de aceeași temă „cărțile”. Mă bucur că această idee a prins.
Ștergerechiar ca da:) am ramas surprinsa de tema postului. in schimb, nu prea pot comenta. am avut acasa toate cartile de care aveam nevoie. ai mei citeau mult si cumparau carti iar daca nu aveam vreun titlu care ma interesa, se faceau luntre si punte si faceau rost. acum, fiimea, studenta in clasa I, trece prin faza cu biliotecara de la scoala. aceasta e o tipa fina, simpatica, instruita care iubeste copiii, le citeste si-i indruma. asa ca inca nu-i in tiparul de astazi:D
Ștergere