Interviu cu Adina Speteanu (Crimă la timpul trecut)

Așa cum anunțam ieri pe Business with Letters de azi am început campania Interviurile marca Recenzii Beletristică, interviuri luate scriitorilor români contemporani, cu scopul promovării lor și a literaturii române. Urmăriți Business with Letters pentru a fi întotdeauna „pe fază” când apare câte un nou interviu.

Voi începe cu autoarea romanului „Crimă la timpul trecut” romanul a cărui recenzie a fost pe primul loc o lună întreagă în topul preferințelor cititorilor blogului meu.

Adina (Mihaela) Speteanu este elevă în clasa a XII-a la Colegiul „Mihai Viteazul” din București. Este născută în 04.02.1994, prin urmare azi împlinește 19 ani. Să îi urăm „La mulți ani” autoarei romanului „Crimă la timpul trecut”!


1. În primul rând „La mulți ani!”; te rog să ne spui câteva vorbe despre tine.

Mulțumesc mult pentru urare și pentru interviu! Trebuie să recunosc că, acum, este una dintre întrebările la care mi-e cel mai greu să răspund, pentru că sunt prea tânără ca să știu la cine mă refer atunci când vorbesc despre mine, mai ales că în fiecare zi sunt altfel. Dar sunt o persoană extrem de zăpăcită, vorbăreață și încăpățânată. Poate că e greu de crezut, dar am mintea unui copil de cinci ani în marea majoritate a timpului. (râde) Mai puțin momentele în care scriu, unde intervine latura matură. Îmi place să petrec timpul cu oameni, să-i cunosc, să-i analizez. Și sunt înnebunită după ciocolată (râde din nou).

2. 4 februarie înseamnă că ești vărsător. Consideri că acest lucru ți-a influențat cariera?

Cam devreme să vorbim despre carieră. Mai am o groază de etape de parcurs până la momentul în care aș putea să consider termenul “carieră” ca fiind ceva realizabil pentru mine. Pune-mi aceeași întrebare peste zece ani și poate o să am un răspuns mai clar. J

Însă cred că nu aș fi putut avea altă zodie. Se știe că vărsătorii au o imaginație bogată și sunt creativi, lucruri în care mă regăsesc. Dar în același timp îmi place să fiu originală și să nu mă las influențată de elemente din exterior.

3. Povestește-ne despre „Crimă la timpul trecut”.

Avem două personaje, Ema și Victor, care au renunțat să mai spere. La orice. Au toată viața înainte, dar refuză să o trăiască, din diferite motive. În același timp, cartea prezintă o dramă reală și extraordinar de actuală, care este prezentă în mai mult de jumătate din știrile pe care le vedem la televizor sau în ziare. Și este o traumă dureroasă, care-și lasă amprenta pe viață. Nu am cunoștințe care să fi trecut prin așa ceva, dar mi se pare foarte trist că femeilor li se întâmplă, mai ales adolescentelor, care sunt abia la început. Apoi mai există o intrigă polițistă, care complică situația mult mai mult decât Ema și-ar dori. Și de aici pornește nebunia…

4. Pentru un cititor care intră în librărie și este asaltat de zeci de titluri și autori, ce crezi că îl poate determina să îți cumpere cartea?

Coperta și/sau titlul, nu contează ordinea. A existat la început, pe internet, o discuție despre copertă. Oamenii nu vedeau legătura între un roman cu un aer polițist și o păpușă de porțelan cu brațele rupte, pe un fundal roz. Iar titlul, care aduce și mai mult suspans. Eu, de obicei, nu mă las cucerită de ce văd pe copertă. Contează mai mult ce scrie pe spate, dacă există câteva cuvinte despre carte, și primele pagini, pe care le citesc de fiecare dată.

5. „Crimă la timpul trecut”. Cum ai ajuns la titlul ăsta? Ai știut de la început că așa trebuie să se numească cartea sau a fost o sugestie din partea editurii?

Eu am o mare problemă: titlul! Oricât de mult aș încerca, nu pot să găsesc combinația perfectă, care să atragă cititorii, dar să nu dea prea multe detalii despre poveste și ideea centrală. Când am trimis manuscrisul la editură, cartea avea alt titlu. Iar apoi, când am văzut propunerile venite din partea lor, am înțeles că, privind problema din exterior, panorama e mult mai bună. Și am fost de acord de la început cu alegerea lor. Nici într-o mie de ani nu m-aș fi gândit la așa ceva, așa cum și coperta a fost o surpriză de milioane!

6. Cartea ta e la granița dintre genuri: un romance construit pe o poveste dramatică, cu influențe policier și note de thriller pe final. Cum de ai plasat cartea la granița atâtor genuri?

Nu a fost cu intenție. La început am avut clar trecutul Emei, și apoi lucrurile au prins contur spre o poveste cu influențe polițiste. Am rămas și eu surprinsă de drumul pe care ajunsesem, dar era cel mai potrivit și am continuat până la final.

7. Eviți să dai detalii exacte despre locurile în care se desfășoară evenimentele. Ai un motiv anume?

Nu neapărat. Am pus accentul pe sentimente și acțiune, nu pe decorul în care se desfășoară evenimentele.

8. De ce ai făcut-o pe Ema psiholog? A fost o idée de moment sau acest lucru este cheia întregii povești?

A fost punctul de plecare. Ema este nevoită să vindece problemele celorlalți, când nu se poate vindeca pe ea însăși. Și meseria i-a pus în față cazuri similare cu ce i s-a întâmplat, moment în care provocarea a devenit și mai mare. În mod ironic, pacienții pleacă mulțumiți acasă, iar ea rămâne cu un gol care se mărește în suflet, pentru că nu găsește soluția. Oricât de mult s-ar analiza, problema ei nu are rezolvare. Sau cel puțin asta e ceea ce-și închipuie la începutul romanului. Nu știu, las răspunsul pe seama cititorilor.

9. Recunoști în propriul text influențe ale unor scriitori pe care i-ai citit?

Cum sunt la început de drum, stilul meu e în continuă formare, așa că trebuie să am mare grijă ce citesc atunci când scriu. Trebuie să fie un stil apropiat de ideea mea, ca să nu am probleme mai apoi. De asemenea, povestea este văzută prin ochii Emei, așa că am lăsat-o pe ea să-și creeze propria voce, ca să fie mai aproapiată de cititori. Și după ce m-am obișnuit cu stilul ei, lucrurile au mers foarte ușor. J

10. Cât timp a trecut de la prima idée pusă pe hârtie/ scrisă în word și până în momentul în care a existat certitudinea că romanul va fi publicat?

Doi ani și ceva. Totul s-a întâmplat mult mai repede decât am crezut și m-a luat puțin pe nepregătite.

11. Dezvăluie-ne și nouă puțin din culisele publicării unei cărți. Cartea ta a apărut la Tritonic. Cum ai ajuns cu ea acolo?

Prin sute de e-mail-uri trimise la zeci de edituri, la care îmi ajung degetele de la o mână pentru a număra răspunsurile pe care le-am primit. Am avut multe momente în care am renunțat și am zis că nu are rost, dar nu dura mult până când mă înarmam cu răbdare și o luam de la început. Uneori m-aș fi bucurat și pentru o înjurătură pe post de răspuns, doar să știu că cineva a avut curajul să deschidă e-mail-ul. După ce am văzut că așa nu merge, m-am îndreptat spre alți oameni, nu neapărat editorii ale căror adrese de contact erau afișate pe internet. Așa am dat peste Monica Ramirez, cu o lună înainte de Bookfest. Am notat e-mail-ul ei pe foaie, dar nu i-am trimis manuscrisul. Am continuat să mă informez despre cărțile ei și am început să prind curaj. Am mers la Bookfest, am cumpărat “Kit Black”, ocazie cu care am primit și un autograf. La două zile după ce terminasem de citit cartea, eram convinsă că ea era persoana cu care trebuia să vorbesc, așa că i-am trimis manuscrisul. Mi-a răspuns foarte repede, spunându-mi că era ocupată cu organizarea unui târg de carte, dar mi-a promis că o va citi. Bineînțeles, nu i-am spus niciodată, dar la început am luat totul ca pe un răspuns general, pe care-l oferă toată lumea. Ca la interviurile de angajare, când ți se spune că vei fi sunat, dar nu te mai contactează nici naiba. Însă, la două săptămâni după conversație, mi-a spus că, atât ea, cât și Bogdan Hrib, editorul meu, sunt de acord să mă publice. Am plâns o oră în ziua aia! Ne-am văzut, am vorbit și în iunie 2012 s-a publicat. Așa că mulțumită Monicăi am ajuns aici, pentru că a îndrăznit să creadă în mine. Bineînțeles, și lui Bogdan, pentru că a crezut și el. Altfel cred că și acum umpleam e-mail-ul editurilor. J)

12. În privința copertei ai avut vreun cuvânt de spus?

Nu. A fost alegerea editurii, la fel cum s-a întâmplat și cu titlul. E complicat să alegi varianta potrivită când nu poți să te desprinzi de problemă. Cel puțin eu așa cred. Pentru asta există un departament care se ocupă cu așa ceva în cadrul unei edituri. Nu poți să te pricepi mereu la tot.

13. De ce nu ți-ai ales un pseudonim? Cum de scrii cu numele real?

Eu am vrut la început un pseudonim, dar Bogdan m-a convins să-mi folosesc numele real. Până la urmă nu am de ce să mă ascund, pentru că nu am făcut nimic rău. Doar am scris o carte.

14. Care a fost momentul în care te-ai simțit mândră de realizarea ta?

Sunt clipe în care, nici acum, la atâtea luni după lansare, nu sunt conștientă cu adevărat de ce s-a întâmplat. Mă uit în bibliotecă, văd cartea acolo, dar parcă nu-mi vine să cred. Pentru mine încă mai e un vis din care nu vreau să mă trezesc, deși s-a întâmplat și cartea mea e palpabilă acum, se poate răsfoi. Este ceva foarte intens, care te copleșește. Monica mi-a spus că te obișnuiești cu timpul, dar pentru mine e… unic! Pentru prima oară în viață simt că am făcut ceva important, memorabil. Dar cred că m-am simțit mândră pentru prima oară când, imediat după lansare, prietenii mei au venit cu cartea la școală și au început să citească. Nu cred că și-au dat seama cât de mult am putut să-i iubesc în ziua aceea! Le-am făcut și poze pe ascuns. J)

15. Cum a fost pentru tine toată această „aventură” a publicării unei cărți?

Chiar a fost o aventură. Una magică. E un vis devenit realitate și când ții cu adevărat la ceva, nu ai cum să nu te simți fericit când toată munca ta a meritat. Dar a fost doar prima carte. Provocarea mai mare e la următoarele.

16. Din tot drumul/ procesul pe care l-ai urmat ai vrea să schimbi ceva? 

E normal să vrei să atingi perfecțiunea, dar asta e doar o iluzie. La 16 ani, câți aveam când am scris cartea, am dat tot ce-am avut mai bun. Doi ani mai târziu, poate că stilul ar fi altfel, dar nu are rost să mă gândesc la cum ar fi fost dacă. Ea rămâne așa cum e, pentru că nu mai am cum să o schimb. Trebuie să mă concentrez pentru proiectele viitoare, și să dau tot ce am mai bun acolo.

Însă aș schimba mentalitatea unor oameni care au cam uitat ce înseamnă să citești o carte. Dar asta este un subiect larg, fără soluție momentan. Mă doare, însă e o realitate.

17. Într-un articol pe blogul personal din 26.06.12 promiți: „ Dacă nu dispărem anul ăsta o să mai auziți de mine mult timp.” Având în vedere că nu am dispărut, cum intenționezi să ne faci să mai auzim de tine?

Prin alte cărți! Idei am destule, timp și sănătate să fie! Vorbind serios, anul acesta o să apară a doua carte. Undeva în primăvară, dar nu dau detalii până când nu este totul stabilit. O să fie o provocare pentru mine, dar este o poveste de care m-am îndrăgostit din prima clipă și a sosit momentul să iasă în lume.


Acum că ați aflat mai multe despre persoana din spatele superbului roman, vă invit să-l lecturați dacă încă nu ați făcut-o, dar nu înainte de a mai afla ceva despre Adina Speteanu, ceva dezvăluit de prietena ei Georgiana:

Am cunoscut-o pe Adina când am început clasa a 5-a și am fost colege de clasă până într-a 8-a, și apoi am devenit colege de liceu. Deși ne cunoșteam de ceva vreme, eu și Adina am devenit prietene abia în clasa a 8-a, când, îmi amintesc că am început să petrecem mai mult timp împreună. Unul din momentele pe care mi le amintesc a fost un proiect pentru orele de română în care fiecare echipă trebuia să joace o scenă din „O scrisoare pierdută”. Echipa noastră era formată din Adina, Ana – o alta prietena – și eu. 

Urăsc ca o mulțime să se holbeze la mine și mai mult decât atât, urăsc să joc în fața oamenilor. Mereu mi se pare că rezultatul e fals: pur și simplu o serie de cuvinte învățate și atât. Însă atunci a fost diferit. Rămâneam după ore sau ne întâlneam la sfârșiturile de săptămână încercând nu numai să reținem replicile, dar și să avem un joc de scenă, să ne facem colegii să râdă. În final, am ajuns ca în ciuda emoțiilor, să mă simt bine și faptul că am lucrat toate trei împreună a contribuit mult la asta, ne-am susținut reciproc și am reușit, nu să ne depășim emoțiile dar, să ne descurcăm în ciuda lor. 
Adina mereu mi s-a părut a fi o persoana veselă, plină de viață, care ține la prietenii ei și care va ajuta oricum poate persoanele care au nevoie. Așa că, atunci când am citit prima dată povestea Emei, nu mă așteptam ca trecutul ei (ca și prezentul, de altfel) să fie atât de dureros. Cu atât mai puțin mă așteptam ca Adina să scrie despre o asemenea dramă. Citind, am uitat că citesc povestea scrisă de o prietenă, și chiar și acum nu pot asocia vocea naratorului cu Adina. 
La lansarea cărții, editorul ei a spus că l-a surprins maturitatea cu care e scrisă cartea și sunt complet de acord: chiar pare scrisă de o persoană de 26 de ani. Povestea Emei pare atât de reală, gândurile ei și acțiunile ei îi trădează zbuciumul interior astfel încât e greu de crezut că autoarea nu a trecut ea însăși prin așa ceva. Și să reușești să scrii așa, la o vârstă considerată mică pentru debutul literar, e extraordinar! Chiar și felul cum e scrisă e potrivit cu povestea, frazele multe și scurte fac narațiunea să semene efectiv cu gândurile unei persoane. 

Acum chiar nu mai aveți scuză să nu citiți literatură română și mai ales cartea Adinei Speteanu.

Lectură plăcută!