Recenzie: J.D. Salinger - De veghe în lanul de secară

„The catcher in the rye” al lui J.D. Salinger l-am citit în cadrul unei club de lectură lansat de Roxana pe blogul ei, un club de lectură deschis pentru oricine. Nu a fost dorința mea să lecturez cartea dar m-am supus majorității și am citit-o în 2 zile, două duminici mai exact.

Romanul lui Salinger ne prezintă vreo 48 de ore din viața lui Holden Caulfield, un tânăr adolescent care tocmai a fost dat afară din a treia școală la care fusese înscris. Este defapt povestea regăsirii sinelui într-o lume închistată în norme și tradiții; un roman de răzvrătire adolescentină a cărei etapă finală Holden o pune în practică în momentul în care-și începe hoinăreala prin New York-ul anilor 50. Tânărul de numai 17 ani experimentează viața de noapte a orașului și încearcă să-și alunge tristețea prin conversații cu persoane cunoscute sau mai puțin cunoscute. 

Ceea ce este evident e faptul că îl supără și întristează orice dialog pe care-l are cu adulții și îl determină să se întoarcă mereu spre discuții cu copiii. Și aici aș aminti colega surorii sale pe o bancă în parc, sora sa Phoebe sau chiar rememorarea perioadelor când se distra alături de fratele său Allie, care a murit din cauza leucemiei.

Un alt lucru care m-a frapat a fost modul de exprimare și relatare a evenimentelor, care sunt istorisite de însăși personajul principal. Aici apare o neconcordanță: din cele cinci discipline școlare, singura la care nu a picat este literature engleză, fiindcă se pricepea să scrie compuneri. În cazul acesta, cum se face că textul din fața cititorului e atât de plin de repetiții, de fraze încâlcite și ambigue și de înjurături?

Așa cum am spus, romanul începe din momentul în care Holden este dat afară din școala Pencey Prep și ne prezintă fiecare minut, conversațiile cu colegii lui, altercațiile, lungile monologuri interioare, amintiri cu Allie, D.B (fratele scriitor) și Phoebe, telefoanele și conversațiile cu fostele iubite, dialogurile cu necunoscuții, spre exemplu cei doi taximetriști pe care îi întreabă ce se întâmplă cu rațele din Central Park iarna și surprinzător de multe alte evenimente care au loc în cele două zile. Toate astea m-au dus cu gândul la un fel de dilatare a timpului, pe care Holden în rebeliunea sa o savurează din plin și îl întristează totodată.

Ajungând la finalul cărții și nefiind pe deplin lămurit asupra legăturii cu titlul, cântecul acela cu lanul de secară pe care îl rememorează nu mi se pare o explicație suficientă, sunt determinat să creez o altă explicație. Această lungă și totuși scurtă aventură prin „lanul de secară” este exact drumul maturizării pe care Holden se chinuie să-l parcurgă până la capăt și la finalul căruia să devină un om care știe ce vrea de la viață.

Dacă a reușit sau nu, asta e greu de spus, deoarece finalul e unul deschis interpretărilor.

„De veghe în lanul de secară” scris de J.D. Salinger și publicat în română de Polirom, în 2011 nu este un roman care să mă fi dat pe spate sau pe care să-l recomand cu căldură. Dacă vă intrigă titlul, și puținul pe care vi l-am împărtășit vă urez lectură plăcută, dacă nu, veți găsi și romane pe care să le parcurgeți cu mai multă tragere de inimă. 
Dacă doriți să achiziționați cartea o puteți face de aici sau de aici.