Recenzie: Frank Herbert - Dune

Nu intenționam să citesc Dune, cu toate că auzisem numai cuvinte frumoase despre opera SF a lui Frank Herbert, scrisă în 1965. Dar mi-a ajuns în mâini și în bibliotecă cea de-a patra ediție (dacă nu luăm în calcul ediția de la Adevărul), cea din 2012 în formatul ăla hardcover  mare și greoi, adică exact cum îmi plac mie cărțile.

Dune este primul volum al seriei omonime, primul din cele șase. Celelalte sunt: Mântuitorul Dunei, Copiii Dunei, Împăratul-zeu al Dunei, Ereticii Dunei, Canonicatul Dunei. Primul volum prezintă povestea lui Paul Atreides fiul ducelui Leto Atreides. O alianță secretă între Casa Harkonen și Împăratul Padișah are ca scop distrugerea casei Atreides, iar primul pas este exilarea sub pretextul trimiterii lor să guverneze planeta Arrakis, cunoscută și sub numele de Dune. O planetă deșertică pe care principala bogăție este mirodenia, de altfel este și singurul loc din univers în care se găsește. Doar că în deșerturile Dunei trăiesc și niște creaturi gigantice, niște viermi de nisip de dimensiuni impresionante, de câteva sute de metri și capabili să înghită mașinăriile de extras mirodenia de mărimea unei clădiri.

Scopul mârșav al Casei Harkonen aproape că este îndeplinit, deoarece casa Atreides este trădată și distrusă aproape complet. Singurii supraviețuitori sunt Paul Atreides și mama sa, Jessica, o Bene Geserit. Cea mai mare parte a volumul este de fapt călătoria inițiatică a lui Paul, cea la sfârșitul căreia devine un fel de profet în mijlocul populației băștinașe de pe Dune. Întreaga poveste poate fi văzută ca o rescriere a vieții Mântuitorului Hristos – idea asta mi-a venit acum când scriu recenzia și nu în timpul lecturii.

Am găsit și multe asemănări cu romane fantasy scrise mai târziu. Spre exemplu „Cântec de Gheață și Foc” și „Roata Timpului” se asemănă cu „Dune” la capitolul comploturi, intrigă și crime pentru stăpânirea tronului și puterii implicit. La capitolul personaje feminine extrem de înzestrate am găsit asemănări între Doamna Jessica și Kahlan Amnell din „The Sword of Truth” ori Moiraine Sedai din „Roata Timpului” sau chiar Lady Galadriel din „Stăpânul Inelelor”. Și există multe alte asemănări minore care m-au făcut să realizez că „Dune” a constituit o piatră de temelie atât pentru genul SF cât și pentru cel fantasy.

Mi-a plăcut neașteptat de mult povestea din Dune, e excelentă, m-a ținut permanent în priză și am fost mereu curios cum se va descurca Paul Atreides în situațiile imposibile care i s-au pus în cale.

V-o recomand cu cea mai mare căldură. Nu vă sfiiți să o citiți doar pentru că e SF, nu o să vă pierdeți în termeni savanți ori explicații obositor de lungi. Se citește bine și poate fi înțeleasă cu ușurință chiar și de cei ce nu sunt fani ai genului.

Spor la citit!