Recenzie: John Burnham Schwartz - Imparateasa

Povestea pe care o avem în față este povestea lui Haruko, o tânără dintr-o familie bună, dar nu din aristocrație, o tânără inteligentă, frumoasă și o bună jucătoare de tenis. Începând cu puțin timp înainte războiului și continuând până în prezent aflăm detaliile vieții primei regine a Japoniei care nu este de origine aristocratică ci din popor.

John Burnham Schwartz se folosește de vieți și evenimente din viața familiei regale japoneze pentru a crea o operă de ficțiune în care să ne putem lăsa purtați de val, dincolo de ziduri, în palatul regal, unde muritorii de rând nu au acces.

Recenzie: Christopher Priest - Lumea inversa

Fac ce fac și tot revin la cel mai nou gen literar care mi-a acaparat simțurile de cititor, și anume science fiction-ul. Și cum Nemira e lider pe această piață în România, nu se putea să nu vă aduc în atenție una din cărțile publicate de ei, și anume Lumea inversă de Christopher Priest.

Lumea inversă așa cum îi spune și numele este exact un sistem de viață înversat în care valorile lumii fizice sunt sunt total diferite. Helward Mann, cel a căror acțiuni le vom urmări de-a lungul celor 345 de pagini, trăiește pe o planetă-hiperboloid, într-un oraș care are strania particularitate de a se deplasa încet pe șine. Sistemul social al orașului este unul definit prin ghilde. Ghildele sunt cele care conduc orașul, cele care stabilesc traseele de urmat și cele care dau legile. Ghilda Viitorului este cea din care Helward vrea să facă parte, însă odată ajuns acolo este nevoit să parcurgă o perioadă de formare muncind în toate celelalte ghilde. Astfel află ceea ce odată îi fusese ascuns, și anume cum funcționează orașul lor, care este sistemul care permite acestuia să se miște și ce se întâmplă dacă te îndepărtezi prea mult de oraș și de Optim.

Recenzie: Agatha Christie - Ultimele cazuri ale lui Miss Marple

Nouă povestiri ce poartă semnătura celebrei Agatha Christie fac parte din acest subțirel volum. Două dintre acestea nu o au însă pe simpatica și extrem de inteligenta bătrânică drept investigator principal, să spunem așa. Păpușa croitoresei și În oglinda misterioasă au defapt un caracter paranormal și nicidecum nu fac parte din tiparele cu care autoarea ne-a obișnuit în romanele sale, dar asta nu le știrbește deloc din frumusețea lecturii așa că vă îndemn să nu săriți peste ele sub nici o formă.

În cele ce urmează o să vă prezint succint celelalte șapte dintre Ultimele cazuri ale lui Miss Marple, în care ca de obicei Miss Marple îți pune la treabă agerimea, spiritul de observație și capacitatea ei de a face comparații cu banale evenimente din micuțul sat St Mary Mead, comparații ce nu au altă finalitate decât descoperirea făptașului în cazurile mult mai complicate  care îi sunt aduse în atenție.

Recenzie: Neil Gaiman - Oceanul de la capatul aleii

Ca să fiu sincer, e extrem de complicat de vorbit despre acest roman. E prima din cărțile lui Gaiman pe care o citesc dar nu va fi cu siguranță ultima. Oceanul de la capătul aleii este o poveste ce se poate citi din cel puțin două perspective. Una e cea fantastic în care aflăm povestea unui băiețel ce pătrunde dincolo de limitele realității pe care o vedem zi de zi. Cealaltă e povestea ce o minte, supusă unui șoc considerabil în copilărie, a creat-o ca formă de protecție. Care dintre cele două e cea adevărată? Căreia să îi dăm crezare?

Personajul principal, a cărui nume nu ne este dezvăluit, ne destăinuie cele mai adânci temeri ale sale și unul dintre cele mai groaznice episoade ale copilăriei sale, cel de după ziua de naștere unde niciunl din invitați nu și-a făcut apariția. Nopțile sale erau mai întotdeauna dominate de sentimentul de teamă, căci cu siguranță ceva necurat se ascundea în întuneric. Însă după momentul în care mașina familiei a dispărut și s-a dovedit a fi unealta unui sinucigaș, întregul sistem de valori al unui copil de numai șapte ani este complet dat peste cap. Singurul lui refugiu este cel în casa familiei Hempstock, unde cele trei femei, Lettie împreună cu mama și bunica ei, nu fac altceva decât să îi asigure confortul și suportul moral de care băiețelul are nevoie.

Cinci cărți

Obișnuiesc să scriu câte o recenzie după lectura fiecărui roman și asta de întâmplă de mai bine de trei ani de când am blogul meu de recenzii. S-a întâmplat însă să nu reușesc să scriu câteva recenzii, iar odată timpul trecut mi-e mult mai greu să o fac acum. Tocmai de aceea cele cinci cărți pe care le-am citit vi le aduc în vizor într-un scurt articol.

Oamenii cărții de Geraldine Brooks. Apărută la editura Leda în 2009 în traducerea Soranei Munteanu, cartea autoarei australience ne poartă pe urmele unei alte cărți. Este vorba de un manuscris evreiesc miniat, Hagada din Sarajevo pe care cercetătoarea Hanna Heath trebuie să-l restaureze. În timp ce urmărim povestea Hannei și încercările ei de a descoperi mai multe despre manuscris vedem în paralel și frânturi din povestea manuscrisului în capitole dedicate. Astfel avem în față o împletire de povești noi și vechi într-o țesătură literară extraordinară.

Recenzie: Jan Philipp-Sendeker - Șoapta inimii

Șoapte inimii ne prezintă povestea unei iubiri ce nu s-a stins chiar dacă timpul și spațiulîi stă în cale. Jan-Philipp Sendeker crează în romanul său de debut o poveste ce ține citiorii lipițe de pagini făcând să treacă cu relativă ușurință peste stilul diferit de relatare adoptat.

Ceea ce pare la început a fi o aventură în Birmania, în momentul în care Julia Win decide să îți caute tatăl dispărut de patru ani, devine o aventură virtuală, la persoana a treia, în care chiar și Julia se transformă în spectator. U Ba, un localnic care o abordează fără sfială în stațiunea montană Kalaw (un sat pierdut în munți), îi oferă detalii intime despre viața ei și îi promite să îi devăluie secretul tatălui său și ce anume l-a făcut să îi părăsească cu patru ani înainte.

Recenzie: Markus Zusak - Hoțul de cărți

Pentru un cititor feroce ca mine și ca mulți alții cu care am făcut cunoștință prin intermediul internetului, o carte cu un titlu ca cea a lui Zusak nu poate decât să îndemne la lectură.

Hoțul de cărți este plasată în Germania nazistă, în 1939, la începutul celui de-al doilea război mondial și o are ca persoaj principal pe Liesel Meminger. Aceasta împreună cu fratele ei mai mic sunt duși de mama lor să locuiască cu o familie socială undeva înafara orașului Munchen. Pe parcursul călătoriei Moartea le face o vizită și îl va lua pe fratele lui Liesel. Aceasta e doar una din multele vizite pe care Moartea le va face împreajma fetei. La mormântul fratelui ei, găsește o carte pierdută acolo de către cineva. Manualul Groparului devine prima ei carte furată și cartea care o ambiționeză să învețe să citească cât mai bine astfel încât să poată citi cât mai mult.

Recenzie: Nicholas Sparks - Refugiul

Cine nu-l cunoaște pe Nicholas Sparks și romanele sale? Ei, așa mă gândeam și eu… toți îl știți și cred că îi cunoașteți stilul romantic inconfundabil, datorită romanelor sale de success și a ecranizărilor cu actori celebri, ecranizări care însă nu prea au ajuns prin cinematografele din România. Și aici vorbesc de ecranizările unor romane precum Ultimul cântec, Nopți în Rodanthe, Talismanul Norocos, Dragă John sau Jurnalul unei iubiri și chiar romanul pe care vi-l prezint astăzi Refugiul.

Publicat în 2010 cu titlul original Safe Heaven și tradus de Mihaela Buruiană și publicat de Rao în 2012, Refugiul este unul dintre cele mai romantice romane ale lui Sparks și mai ales unul încărcat de sentimente contradictorii și violență și tristețe.

Katie ajunge în Southport, un orășel din Carolina de Nord, urmărită fiind de un trecut violent. Odată ce își găsește o slujbă și o locuință începe să se simtă de-a locului, să aibă încredere în sine și în cei din jur. În plus magazinul universal de unde își face cumpărăturile este condus de un tip simpatic și fermecător. Alex, la rândul său este încă marcat de moartea soției sale dar trebuie totodată să conducă afacerea care îi asigură existența și să fie un părinte exemplar pentru cei doi copii ai săi, Josh și Kristen.