Mesaj către cititor:

Bun venit!
Întreg conținutul acestui blog îmi aparține, cu excepția imaginilor și a situațiilor în care precizez altfel. Dacă totuși copiezi ceva de aici, menționează-mă drept sursă.

Lecturi plăcute!

duminică, 10 februarie 2013

Interviu cu Oliviu Crâznic (...și la sfârșit a mai rămas coșmarul)

Vă pot prezenta deja al doilea interviu din seria Interviuri marca Recenzii Beletristică, așa cum ieri v-am anunțat.

Astăzi va răspunde întrebărilor, nimeni altul decât Oliviu Crâznic, autorul romanului gotic/ dark fantasy/ horror „…și la sfârşit a mai rămas coşmarul”, roman ţesut din mituri şi legende româneşti şi străine. Un roman ce restaurează creaturile întunericului pe poziţiile lor detestabile.


 „Am fost crescut într-un orăşel transilvănean de munte” spui într-un interviu. Ne poţi da detalii?

Desigur. Este vorba despre oraşul Lupeni („Pârâul Lupului”) din judeţul Hunedoara, situat în apropierea mai multor lanţuri muntoase importante, cum ar fi, de pildă, lanţul Munţilor Retezat.

De unde pasiunea pentru scris şi pentru mitologia românească?

Nu ştiu dacă scrisul este o pasiune, mai degrabă scriu pentru că simt nevoia să o fac, decât din plăcere. Această nevoie, manifestată în anii trecuţi prin fragmente şi schiţe de poveşti ori prin versuri pentru melodii, a devenit o ocupaţie concretă la îndemnul unei prietene care, crezând în talentul şi cunoştinţele mele, m-a îndemnat să scriu şi să public. Am încercat să nu o dezamăgesc şi iată-mă aici.

Mitologia şi misterele mă pasionează în general, la fel ca istoria sau alte discipline dedicate spiritului uman şi universului înconjurător, şi aici cred că totul provine de la bunica mea de origine germană, Olga Henning, care mi-a cultivat în copilărie interesul pentru ştiinţă, pentru natură şi misterele acesteia şi pentru întâmplări de tipul „Incredibil, dar adevărat”.

În prezent eşti jurist, se împacă una cu alta?

Nu prea. Am făcut Dreptul datorită ideii de Justiţie în care cred (şi care se regăseşte mereu în operele mele – Fiat justitia pereat mundus), dar nici meseria nu consider că mă reprezintă, nici timpul rămas pentru scris nu e suficient.

Povesteşte-ne despre „…și la sfârşit a mai rămas coşmarul”.

Fără dubiu cea mai importantă realizare a mea de până acum, sunt foarte mândru de ea. Este o carte despre vampiri şi dragoste, dar o abordare întunecată şi realistă, în stil gotic/medieval. A fost comparată de critică şi de cititori cu scrierile unor G.R.R. Martin, Anne Rice, Stephen King, Paul Feval, R.L. Stevenson, Walter Scott, H.P.Lovecraft, Mircea Eliade ş.a. Mi-a adus mai multe premii, printre care Premiul Galileo 2011 pentru Cel mai bun roman SF&Fantasy, şi a contribuit semnificativ la obţinerea premiului meu Eurocon Encouragement Award 2012 (Premiul Societăţii Europene de Science Fiction şi Fantasy).

Romanul tău a cunoscut succesul în 2012 (la o primă privire pe google, majoritatea rezultatelor sunt din 2012), dar a fost publicat în 2010. Unde a fost doi ani de zile?

Informaţia nu este tocmai corectă. Primul tiraj s-a epuizat complet undeva la sfârşitul anului 2010 – începutul anului 2011 (foarte repede, pentru un autor român şi pentru o carte scrisă de un nume nou), tot de atunci au început să vină ofertele pentru diverse colaborări, precum şi majoritatea premiilor şi recenziilor criticii („Momentul Walpole în literatura română”, îl numeşte Mircea Pricăjan în revista culturală Familia, revistă în care au publicat Creangă şi Eminescu; Premiile Visul 2010, Galileo 2011, ProLiteratura 2011 etc.). Însă pe măsură ce trece timpul, popularitatea oricărei cărţi bune continuă să crească, odată ce „se duce vorba” printre cititori. Cred că anul 2012 este anul în care romanul a ajuns la urechile pasionaţilor dintr-o anumită arie literară, cea dedicată romanelor fantasy pentru tineri, atâta tot – iniţial existase o reticenţă a acestui public privind cartea din pricina etichetei horror, ulterior însă recenziile au relevat că nu este vorba despre un horror propriu-zis, romantismul şi supranaturalul „tăcut” stârnindu-le în cele din urmă interesul. Iar rezultatele de pe Google par mai recente pentru simplul motiv că motorul de căutare scoate întotdeauna în faţă rezultatele mai noi şi mai des accesate în ultima vreme (în mod evident o recenzie din 2012 este mai des accesată acum decât una din 2010).

Eu, ca cititor simplu, intru acum în librărie. Ce crezi că m-ar determina să îţi cumpăr cartea, având în vedere că sunt o mulţime alte cărţi şi titluri?

Hm. Mă tem că nimic. Experienţa mi-a relevat că un cititor nu se va uita la cartea unui autor român decât dacă îi este recomandată, dacă a citit o recenzie a unui recenzent în care are încredere ori dacă a auzit despre carte în mod repetat, astfel încât să îşi creeze impresia, mai mult sau mai puţin adecvată, că este o carte celebră.

„…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul”. Cum ai ajuns la titlul ăsta? Ai ştiut de la început că aşa trebuie să se numească cartea sau a fost o sugestie din partea editurii?

Îmi clădesc titlurile în aşa fel încât să rezume poveştile pe care le scriu. Iniţial, acest titlu trebuia să fie un capitol al unei nuvele, probabil ultimul capitol, apoi am decis să transform în roman acea parte a nuvelei care urma linia titlului.

Am înţeles că acesta e primul tău roman. Dintotdeauna ai ştiut că vei scrie un roman horror sau pe măsură ce scriai ţi-ai dat seama că se transformă într-unul? 

Nu îl consider un roman horror, ci unul gothic (diferenţa principală constând în faptul că în vreme ce horrorul urmăreşte înspăimântarea sau şocarea cititorului, gothicul urmăreşte transmiterea unui mesaj, exemplificat şi accentuat de elemente precum teroarea – de obicei, starea care precede un eveniment cumplit şi care culminează în momentul declanşării acestuia; de asemenea, gothicul conţine numeroase elemente romantice care în horror de obicei lipsesc). Da, mi-am propus din prima clipă să scriu un roman gothic, deoarece nu prea s-au mai scris în ultima vreme (sau s-au scris unele proaste) şi atât eu, cât şi alţi cunoscuţi ai mei credem că absenţa pe piaţă a acestui gen de literatură este o mare pierdere.

De ce ai optat pentru o localizare vagă a evenimentelor? Şi mai ales cum de nu ai ales România ca şi cadru?

Am ales ambiguitatea deoarece îmi permitea să jonglez cu anumite concepte. Cât despre România, mă tem că ţara noastră nu are foarte multe de oferit în domeniile care mă interesează pe mine. Unde a fost însă posibil, nu am uitat de ea – de exemplu, ultima parte a romanului se petrece în Transilvania şi se preocupă de o fiinţă supranaturală locală, zburătorul (varianta românească a mai cunoscutului incubus).

Înainte de a fi scriitor, eşti cititor. Cărţile căror autori te atrag cel mai mult?

Am foarte mulţi autori preferaţi din foarte multe domenii. Michael Cricthon (Jurassic Park), Alistair MacLean (La Sud de Capul Java), Sheridan LeFanu (Carmilla), Robert A. Heinlein (Pilotul Jones), Conan Doyle (Un studiu în roşu), Amelie Denfert (Pantera din Montparnasse), Paul Feval (Cavalerii tezaurului), Alexandre Dumas (Doamna de Monsoreau), Jack London (Lup Larsen), Michael Stackpole (Atlasul secret) sunt doar câţiva, selectaţi din arii literare diferite, pentru exemplificare. Printre autorii români contemporani, nu i-aş uita pe Mircea Opriţă, Liviu Radu, Michael Haulica, Dan Doboş, Sebastian Corn, Dănuţ Ungureanu, Ona Frantz, Florin Pîtea, Ciprian Mitoceanu, Costi Gurgu, Marian Coman, Liviu Surugiu, Ştefana Czeller, Laura Sorin, Cătălina Fometici, Mihai Andrei Aldea ş.a. Apreciez foarte mult povestirile lui Vasile Voiculescu şi unele scrieri fantastice ale lui Cezar Petrescu (Aranca, ştima lacurilor, spre exemplu, sau Somnul), precum şi romanele lui Eugen Barbu, Principele, Unsprezece şi Săptămâna nebunilor. Două dintre cele mai bune cărţi româneşti scrise vreodată sunt Cenuşă şi orhidee la New York, de Vintilă Corbul, şi Deodată, inevitabilul, de Leonida Neamţu.

Nu ţi s-a întâmplat să observi la lecturile ulterioare ale manuscrisului, influenţe ale autorilor pe care i-ai citit?

Evident că mi s-a întâmplat. Cărţile pe care le iubesc fac parte din mine, din felul în care gândesc şi în care mă comport. Influenţele există în orice scriitor. Important este ca influenţa să rămână influenţă, să nu se dezvolte, voluntar sau involuntar, în copiere.

Cât timp a trecut de la prima idee pusă pe hârtie/scrisă în word şi până în momentul în care a existat certitudinea că romanul va fi publicat?

Nu mult, câteva luni cu totul. L-am scris de sărbători (Crăciun-Anul Nou), cred că prin martie aveam deja contractul semnat.

Ştim deja că nu-i uşor să publici carte în România, tu cum ai reuşit? Cum se face că romanul tău a ajuns la editura Vremea?

Sunt un mare admirator al Editurii Vremea, de pe când publica cărţile lui Lovecraft şi Doyle. Am presupus că mă vor sprijini, având în vedere stilul meu oarecum asemănător. Ceea ce s-a şi întâmplat, doamna editor Silvia Colfescu asigurându-mi o publicare profesionistă şi de care sunt deosebit de mulţumit – cartea a ieşit exact când şi cum îmi doream să iasă.

Scrii pe hârtie sau direct în word?

Scriu doar pe calculator, fără să mă uit la tastatură, sunt foarte rapid.

Oliviu Crâznic e numele tău real. Cum se face că nu scrii sub pseudonim?

Nu văd de ce aş scrie sub pseudonim. Pentru a vinde mai mult? E o idee, dar nu mă tentează suficient pentru a-mi altera personalitatea, fie şi la modul virtual.

Cu ce ai asemăna tot procesul de creare al unui roman? Ai vrea să schimbi ceva din ce ai făcut până acum?

Procesul de creare a unui roman poate fi asemănat, din punctul meu de vedere, cu o aventură în timp sau într-o altă lume. De schimbat, aş schimba şi sper să schimb în primul rând la mine. Vreau să îmi organizez mult mai bine munca şi să mă concentrez mai mult pe proiecte proprii şi mai puţin pe proiectele altora sau pe proiecte comune.

Ai un ritual anume când scrii?

Ritual? Da, în sensul că atunci când mă așez, nu mă mai ridic de la calculator până nu termin ce am în cap - am stat și 21 de ore (cu mici pauze de câteva minute). Desigur, asta a fost doar în mod excepțional, cred că în mod normal scriu cam câte 5-7 ore în continuu, cu multă cola la îndemână (litri și litri, dar încerc să mă las, fără succes deocamdată), și cu o pizza quatro fromaggi cu topping de ciuperci dată gata înainte de a mă așeza la calculator, ca să am energia necesară. Din cauza serviciului, scriu în general noaptea.

Cu siguranţă nu toată lumea poate fi scriitor? Ce trebuie să ai pentru a deveni unul?

Oricine poate fi scriitor, dacă are suficiente fonduri şi o bună strategie de marketing. Nu oricine poate fi un scriitor bun. Pentru asta, ai nevoie fie de talent, fie de foarte, foarte multă muncă, de obicei de amândouă. Indispensabil este ca, înainte să devii scriitor, să fi fost un mare cititor.

Cu ce ne vei mai încânta pe viitor?

Planuri şi idei am nenumărate. Texte aflate deja la editori: Lenore Arras (o nuvelă dark fantasy, cu un băiat şi o fată, un răzbunător, castele, iarnă şi lupi), Edana Rose (o povestire planetary romance despre intrigă, pasiune şi trădare), Domini Canes (un dark christian sf, povestire), Echilibru (povestire dark fantasy, ca şi cele două precedente făcând parte din ciclul Cer incendiat – The Ermengaarde Saga, dedicat frumoasei şi răzbunătoarei principese Ermengaarde din Dinastia Eyes) şi Întoarcerea în moarte (o povestire horror). Sper totuşi ca în acest an să vin şi cu al doilea roman – Călătorie în umbră. Alte titluri aflate în plan: Imperiul minciunilor, Imora, Nouă ani şi după aceea, Point Lookout, Prizonierii nopţii, Cărarea neagră (continuarea romanului …și la sfârşit a mai rămas coşmarul).



Sunt sigur că dacă încă nu ați citit „...și la sfârșit a mai rămas coșmarul” v-am făcut deja curioși. Cartea o puteți achiziționa dând click pe bannerul cu titlul cărții, din partea dreaptă.

Important!

Pe acest blog au fost activate comentariile Google Plus. Pentru a lăsa un comentariu este nevoie să vă autentificați cu contul google.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...